-
1 classe
classe [klaas]〈v.; ook bijvoeglijk naamwoord〉2 categorie ⇒ groep, afdeling, soort, type, klasse4 klasse ⇒ distinctie, standing♦voorbeelden:classe laborieuse • werkende klasse, het gewone volkclasse ouvrière • arbeidersklassevoitures de même classe • auto's van hetzelfde typeclasse touriste • toeristenklassewagon de première classe • eersteklaswagonêtre d'une toute autre classe • van een heel ander kaliber zijnde classe • kwaliteits-→ luttedoubler une classe • blijven zitten, doublerenêtre de la classe • spoedig afzwaaienclasse de transition • schakel-, brugklasaller en classe • naar school gaanfaire ses classes • ervaring opdoenf1) categorie, groep2) rang, graad3) klas, leerjaar4) klaslokaal5) lesuur [school]6) lichting [leger] -
2 distinction
distinction [diestẽksjõ]〈v.〉3 distinctie ⇒ voornaamheid, aanzien♦voorbeelden:sans distinction d'origine • zonder onderscheid naar afkomst2 distinction honorifique • eremetaal, onderscheiding3 avoir de la distinction dans les manières • voorname, fijne manieren hebbenpersonne de distinction • voornaam iemandf1) onderscheid, verschil3) voornaamheid -
3 élégance
élégance [eeleegãs]〈v.〉1 sierlijkheid ⇒ bevalligheid, gratie4 tact ⇒ fijngevoeligheid, beleefdheid♦voorbeelden:4 avoir l'élégance de • de tact, beleefdheid hebben omprocédés qui manquent d'élégance • weinig fijngevoelige aanpakf1) sierlijkheid2) elegantie3) tact, fijngevoeligheid -
4 avoir de la classe
avoir de la classe
См. также в других словарях:
distincţie — DISTÍNCŢIE, distincţii, s.f. 1. Deosebire, diferenţă. A face distincţie. Fără distincţie. 2. Fineţe, eleganţă în înfăţişare şi comportări. 3. Decoraţie sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [var.: distincţiúne s.f.] –… … Dicționar Român
distíncţie — s. f. (sil. tinc ţi e), art. distíncţia (sil. ţi a), g. d. art. distíncţiei; pl. distíncţii, art. distíncţiile (sil. ţi i ) … Romanian orthography
eleganţă — ELEGÁNŢĂ s.f. Calitatea de a fi elegant, de a avea sau de a fi făcut cu gust, cu rafinament, cu graţie. ♦ Distincţie în limbaj, în stil etc. – Din fr. élégance, lat. elegantia. Trimis de RACAI, 21.11.2003. Sursa: DEX 98 Eleganţă ≠ ineleganţă,… … Dicționar Român
şic — ŞIC1 s.n. Eleganţă, distincţie, bun gust (în îmbrăcăminte, în atitudini). ♢ (Adjectival) O femeie şic. ♢ (Adverbial) Se îmbracă şic. ♦ Lucru care amuză, care are haz. – Din fr. chic. Trimis de LauraGellner, 29.04.2004. Sursa: DEX 98 ŞIC2,… … Dicționar Român
medalie — MEDÁLIE, medalii, s.f. Piesă de metal (sau, uneori, de marmură), în formă de monedă, gravată cu figuri şi inscripţii, emisă în cinstea unei personalităţi sau în memoria unei acţiuni glorioase. ♦ Piesă de metal dată ca premiu la diferite… … Dicționar Român
menţiune — MENŢIÚNE, menţiuni, s.f. 1. Semnalare, pomenire, menţionare; (concr.) notă în care se dau informaţii referitoare la un eveniment, la o persoană etc. ♦ Indicaţie, specificare, 2. Distincţie onorifică (mai mică decât premiul) care se acordă… … Dicționar Român
premiu — PRÉMIU, premii, s.n. Recompensă materială sau distincţie acordată cuiva pentru meritele deosebite obţinute într un domeniu de activitate, la un concurs etc. ♦ Distincţie acordată la sfârşitul anului şcolar elevilor care au obţinut cele mai bune… … Dicționar Român
distinge — DISTÍNGE, disting, vb. III. 1. tranz. şi refl. A (se) deosebi de altcineva sau de altceva prin trăsături specifice. 2. refl. A se remarca, a ieşi în evidenţă prin meritele, rezultatele, realizările sale. ♦ tranz. A acorda cuiva o distincţie, un… … Dicționar Român
distins — DISTÍNS, Ă, distinşi, se, adj. 1. Care se remarcă prin însuşirile sale, care iese din comun; deosebit, remarcabil; (despre oameni) ilustru, eminent. 2. (Despre oameni şi manifestările lor) Plin de distincţie (2). ♢ (În formule de adresare)… … Dicționar Român
erou — ERÓU, eroi, s.m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie şi prin curaj excepţional în războaie, prin abnegaţie deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă. ♢ Erou al Muncii (Socialiste) = cea mai înaltă distincţie în Republica Socialistă… … Dicționar Român
nobleţe — NOBLÉŢE s.f. 1. Calitatea de nobil (II); rangul sau titlul de nobil; nobilime (2), nobilitate (1). 2. (Rar) Nobilime (1). 3. Atitudine, însuşire morală superioară; caracter nobil (I 1); nobilitate (2). 4. Distincţie, eleganţă. [var.: nobléţă… … Dicționar Român
